Așezăminte de protecție și reeducare

Articol de Oana Marinache

Începând cu anul 1925 autoritățile au început să conștientizeze flagelul abandonului și vagabondajului copiilor rămași orfani, bolnavi, săraci după Primul Război Mondial. Prima măsură luată de către M.M.S.O.S. a fost aceea de a înființa așezăminte de protecție și reeducare, unde să îi școlarizeze și să le ofere șansa de a practica o meserie.

Căminul de protecție a minorelor sau Căminul Ocrotirea Minorelor primește reparații după devizul arhitectei Georgescu în mai 1938. Cu această ocazie aflăm și de adresa lui în Șoseaua Pantelimon, în incinta Mănăstirii Mărcuța.

Culese de pe străzi, analfabete, fetele de 12-13 ani sunt incluse într-un program școlar de clase primare, pe care nu au voie să îl părăsească până la 14 ani; aici sunt îngrijite din punct de vedere sanitar, sunt hrănite și adăpostite până la 21 de ani. Urmează apoi o școlarizare în croitorie, lingerie sau țesătorie în Școala industrială a căminului, dar se îngrijesc și de menajul căminului în care erau găzduite. Pentru fetele orfane, cei din cămin asigură plasarea și la un atelier de croitorie sau lingerie, casă de modă. (Daria Luca, „Căminul pentru protecțiunea femeei”, în Ilustrațiunea română, 30 noiembrie 1932, anul 4, p.17)

 

În anul următor arhitectul Constantin Filip semnează devizul de amenajare a unei săli de dușuri și planurile sunt semnate de Tașcu Ciulli. Lucrarea a fost acordată antreprenorului Vasile Rudnic. În 1938 erau găzduite în cămin 100 de fete care aveau nevoie de condiții igienice mai bune. (dosar 326/1938)

Colonia de reeducare a copiilor vagabonzi „Principele Nicolae” fostă Colonia de muncă de la Mărcuța, Pantelimon a primit protecția și numele Principelui României începând cu 1 iulie 1926. (M.O., 25 iunie 1926, p. 19)

În 1932 aici erau găzduiți și educați 400 de băieți cu vârsta cuprinsă între 7 și 18 ani. (Daria Luca, „Colonia de muncă Principele Nicolae”, în Ilustratiunea Română, Anul 4, nr. 48 din 23 noiembrie 1932, p. 14)

 

În 1939 se ajunsese la un număr 500 de copii care beneficiau de îngrijiri medicale, pedagogi speciali, li se trasa un program la școala primară, apoi școala superioară sau școala industrială sub controlul Ministerului Educației. Ucenicia lor dura 4 ani după care fiecare susținea un examen de absolvire cu certificat.

Meseriile dintre care puteau fi alese specializările, după cursuri, erau cele de croitorie, cizmărie, tâmplărie, legătorie, fierărie sau mecanică.

Ucenicii primeau apoi carnet de lucrător și un carnet pentru un cont de economii, unde li se vărsau 40% din câștigurile atelierelor în care își făcuseră ucenicia. Școala de ucenici primea comenzi din afară pentru diferite lucrări, din fondurile obținute asigurând întreținerea copiilor și a căminelor. O statistică din 1935-1939 arăta că 170 de ucenici au fost angajați ca lucrători calificați în fabricile bucureștene. (A.Gheorghițescu, „Unde ajung copiii străzii”, România, nr. 460, 9 septembrie 1939, p. 1)

Situația căminului s-a schimbat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aici fiind găzduite alte persoane iar funcțiunile pavilioanelor au fost altele. De exemplu, în 1941 au fost făcute reparații radicale, renovări și transformări la 16 pavilioane pentru a se amenaja aici Spitalul Institutului de boli ereditare și tumorale refugiat din Cluj. Au fost investite fonduri în valoare de 3,6 milioane lei, arhitect diriginte fiind C.Sălăgeanu și conductor maior V.Fotescu. Comisie de recepție din 16 ianuarie 1942 a fost formată din: arh.Eugen Popescu, M.M.S.O.S., ing.N.Opran din M.M.S.O.S., dr.C.Stanca, directorul spitalului și conductorul C.Maricescu din M.M.S.O.S. (dosar 152/1942)